Mecanismele interne ale…râsului

Hai să-ți pun o întrebare: ai râs zdravăn în ultima vreme?

Mai mult ca sigur ai văzut, auzit, citit sau trecut prin ceva care să-ți provoace o reacție ca asta, fie că e vorba de o comedie spumoasă, un banc mai mult sau mai puțin bun, un clip cu tot felul de așa-numite „fail-uri” de pe Youtube, chiar un „fail” al cărui protagonist a fost un prieten sau tu însuți.  

Ideea e că râsul, fie că vrei sau nu, face parte din viața ta de zi cu zi, indiferent că râzi tu însuți  sau devii motivul de râs al celorlalți.

Hai să-ți mai pun o întrebare: te-ai gândit vreodată, de fapt, de ce râzi?

Probabil o să gândești, citind întrebarea mea, ceva de genul: „Cine-i ăsta să-mi ia simțul umorului la puricat cu întrebări de-astea?”. Ei bine, poate c-o să fii surprins(ă) să afli că, de fapt, „de ce”-ul din „De ce râzi?” nu are legătură (doar) cu umorul. Știi unde „bat”?

Vreau să aflu dacă te-ai gândit vreodată la râs, un act uman atât de comun, dintr-o altă perspectivă.

E vorba de perspectiva aia atât de obișnuită în zilele noastre, prin care, ca niște copii curioși, „desfacem” totul pentru a ne da seama exact cum funcționează.  Tu, care râzi atât de mult, de atât de multe lucruri aparent diferite între ele, ai stat vreodată să te gândești  cum funcționează treaba asta cu râsul? Probabil îți pare a fi, de cele mai multe ori, ceva venit din reflex, și deci, care nu prea are cum să fie aprofundat.

Cu toate astea, sper să reușesc să-ți arăt că a râde înseamnă un pic mai mult decât a reacționa din reflex la ceva ce ți se pare amuzant. Și ca să mă crezi, o să mă folosesc și de niște date venite din partea unor oameni de știință care chiar s-au apucat să studieze treaba asta în detaliu(eterna și fascinanta autoritate a științei!).  

De multe ori, se întâmplă să faci atât de des un lucru, încât să nu ți se mai pară absolut nimic surprinzător sau ieșit din comun la el, și eu cred că unul din cele mai clare exemple în acest sens este râsul.

Doar oamenii râd! Sau?…

Să stabilim o chestie:omului îi place să creadă despre unele din caracteristicile sale că sunt unice, că doar specia umană le are și le poate dovedi. De câte ori n-ai zis „Doar eu pot face asta?”.

Ei bine, mulți (printre care poate te numeri și tu, și mai mult ca sigur mă număram și eu) consideră că și râsul este una din aceste caracteristici. Cu toate astea, unele certitudini există pentru a fi contestate (dacă nu total, măcar într-o oarecare măsură). După niște interacțiuni experimentale cu unele animale, s-a descoperit că și acestea emit sunete asemănătoare cu râsul, în circumstanțe asemănătoare cu cele în care oamenii o fac: când vine vorba de gâdilat, joacă, în general, interacțiune.

Spre exemplu, cimpanzeii și șobolanii emit și ei sunete ascuțite și sacadate atunci când sunt gâdilați sau se joacă împreună, și asta o spun oameni cu studii serioase, cum ar fi Jaak Panskepp, de la Washington State University, care s-a apucat să gâdile șobolani în numele științei.

Poate-ai auzit de gorila Koko, care a învățat o versiune modificată a American Sign Language (limbajul mimico-gestual american) de la Francine Patterson, o expertă în psihologia animalelor, care, bineînțeles, căuta să descopere legătura dintre om și restul primatelor. Întâlnirea acestei gorile cu celebrul Robin Williams, presărată cu joacă, gâdilături, și da, râsete, a devenit foarte populară după moartea actorului, și poate fi văzută aici:

Cutia toracică, „mașina de râsete”.

Acum c-am stabilit că oamenii nu au neapărat o „clauză de exclusivitate” în ceea ce privește râsul, hai să vedem ce ne ajută, din punct de vedere anatomic, să râdem. E vorba, surprinzător sau nu, de cutia toracică. E ceva ce folosești atât de des că nici nu ești 100% conștient(ă) de asta. Ceea ce-i cât se poate de normal, pentru că e partea corpului tău care se contractă și dilată atunci când, de exemplu, vorbești sau respiri.

Interesant  e că aceste contracții și dilatări sunt diferite în funcție de fiecare din utilizările sus-menționate.  Adică, e una când respiri și totul decurge destul de lin, alta când începi să vorbești, și volumul de aer crește odată cu debitul verbal, și cu totul altceva când te bufnește râsul, și ai nevoie de guri zdravene de aer ca să rămâi în viață. Sophie Scott, neurolog la University College of London atrage atenția asupra acestor diferențe în fiecare dintre prelegerile ei despre râs.

Oricât de ciudat ți-ar părea asta, s-a și murit de râs, un exemplu în sensul ăsta fiind un filosof din Grecia Antică, pe numele său Chrysippus(279-206 î. Hr). Se pare că, văzând un măgar care-i mânca smochinele din livadă, tipul s-a gândit să-și roage un sclav să-i dea vin animalului, să-i alunece mai bine fructele pe gât. Văzând măgarul beat criță, Chryssipus a izbucnit, pare-se, într-un râs atât de puternic încât a uitat să mai și respire, ceea ce, bineînțeles, a dus la acest final bizar.

Așadar, din punct de vedere anatomic și fiziologic, ține minte că în ceea ce privește râsul, totul se leagă de „dozaj”. În aparență, e simplu, dar, după cum vezi, istoria arată că aparența-i una, iar esența e cu totul altă mâncare de pește. O fi râsul o chestie cât se poate de faină, însă, ca de obicei, „consumul” excesiv poate dăuna grav, și uite că lucrul ăsta nu-i  valabil de azi, de ieri, ci din Antichitate.  În caz că te macină curiozitatea de a vedea fața unui om care habar n-a avut să-și utilizeze cu cap cutia toracică, mai jos îl poți vedea pe Chrysippus în toată splendoarea lui, imortalizat la British Museum:

sculptura Chrysippus

Nenea ăsta a uitat că atunci când râzi, mai trebuie să și respiri. Nu face și tu ca el, indiferent de ce sau cine te face să râzi.

Râsul: o proto-rețea de socializare

În general, atunci când întrebi pe cineva ce-l/ce-o face să râdă, probabil o să primești un răspuns legat de umor: bancuri, comedii, chestii de genul ăsta. Spuneam, însă, la început, că vreau să-ți arăt că râsul nu are neapărat treabă cu umorul. Probabil vei zice: „OK, păi și cu ce are treabă atunci?”. Ei bine, Robert Provine, neurolog american de la University of Maryland,  susține că, de fapt și de drept, râsul este strâns legat de socializare.

Tot el susține și că specia umană știe să râdă încă dinainte de-a ști să se exprime articulat, râsul fiind folosit de oamenii primitivi drept o formă de comunicare. Se pare că distanța dintre râs și umor e de sute de mii, chiar milioane de ani. Știi, în mod sigur celebrul „Skype Laughter Chain”, filmulețul viral de pe Youtube, în care diverse persoane sunt surprinse râzând de râsul unor alte persoane, ideea fiind, cum spune și titlul, o reacție în lanț. În cazul ăsta, probabil că-ți dai seama că nu e vorba de umor propiu-zis. E vorba doar de oameni care râd uitându-se la alți oameni care râd. Văzând filmulețul de nenumărate ori, îți pot spune pe bune că nu ai cum să nu râzi auzind râsetele unora din cei surprinși.

Robert Provine spune că șansele de a râde cresc cu 30% atunci când te afli în compania cuiva decât când ești singur, ceea ce, după mine, confirmă într-o oarecare măsură vorba conform căreia râsul e molipsitor. Cred că ai ieșit cu prietenii suficient de mult încât să-ți dai seama că nu există întâlnire amicală în care măcar unul din voi să nu râdă cel puțin o dată.

Sus-numita Sophie Scott, ca și Robert Provine, pune foarte mult accent pe funcția socială a umorului. Ea susține că există două tipuri de râs. Cum vine asta? Simplu! Revenim la ieșirile cu prietenii. Ai pățit, în mod sigur, o fază din aia în care un prieten foarte bun spune o glumă mai puțin bună, la care, în mod normal, n-ai râde nici să fii plătit. Ăsta e genul de moment în care râzi datorită companiei prietenilor, și nu neapărat a umorului în sine.  Ești acolo, ești între prieteni, și vrei să arăți asta.

Ăsta e râsul social, politicos. Momentele în care cineva te gâdilă, sau vezi ceva care te amuză sincer, sunt momente de râs involuntar, pe care nu-l poți controla. Cercetătorii britanici (ăștia ne-au acaparat!) au descoperit că oamenii știu să facă diferența între râsul involuntar și cel voluntar. Partea interesantă e că se pare că devii tot mai priceput în a face diferența între râsul de complezență și râsul „din suflet” pe măsură ce înaintezi în vârstă, atingând „apogeul” undeva în jurul vârstei de 35-45 de ani.  

Tot studiul ăsta arată că dorința de a râde cu cineva e cu atât mai mare cu cât ești mai tânăr. Interesante studii fac gelotologii(așa se numesc specialiștii în studiul râsului), nu? Recomand cu căldură conferințele lui Sophie Scott. O să-ți dea peste cap unele presupuneri despre oamenii de știință și studiile lor.  Una din ele m-a inspirat  mult în scrierea acestor rânduri, așa că o să ți-o las chiar aici:

Sophie Scott, gelotolog cu acte-n regulă.

Concluzii

Când vine vorba de râs, cred, așa cum spuneam și mai sus, că totul stă în contrastul dintre aparență și esență.

Documentându-mă pentru articolul ăsta, am descoperit niște lucruri la care nu m-am gândit niciodată în perspectiva din care mi-au fost prezentate în sursele de informație, și sper ca tu, citind ce-am scris aici și urmărind materialele din linkuri, să fi devenit mai conștient(ă) de aspectele complexe ale unui fenomen atât de simplu, în aparență, ca râsul, și să-ți fi schimbat unele presupuneri legate de oamenii de știință și studiile lor.

Dacă am reușit să te fac să iei râsul ceva mai în serios decât îl luai înainte, pot spune, ca și americanii, „Mission accomplished!”

Comments

comments

campionat-mondial-austria-barba