Cea mai importantă deprindere pentru succesul în viață
Un copil de 4 ani stă la masă, fața lui schimonosită din cauza concentrării, privind o bezea. Știe că trebuie să reziste tentației de a o mânca acum, pentru că mai târziu îi va fi mult mai bine, va primi 2 bezele. Ce nu știe el însă, e că această decizie, de a mânca bezeaua acum, sau să mai aștepte, îi va prezice cu exactitate succesul pe care îl va avea în viață, atât personal cât și profesional.
Totul a început în anii ‘60 la Universitatea Stanford, când profesorul Walter Mischels și masteranzii săi au gândit un studiu care mai târziu avea să intre și în cultura populară, făcându-se chiar și tricouri sau desene inspirate din el. Dar cel mai important, avea să ne arate care este cel mai important lucru care ne poate determina succesul în viață. E vorba de „Marshmallow Test” sau „Testul Bezelei”.
Prof. Mischels și studenții săi au gândit un studiu extrem de simplu: au dus mai mulți copii de 4 ani (câte unul pe rând) într-o cameră goală, fără alte obiecte sau lucruri care să le distragă atenția, și i-au pus să aleagă din mai multe bezele, care e preferata lor. După ce cei mici s-au hotărât, li s-a spus că au de ales: pot să mănânce delicioasa bezea chiar atunci, dar dacă așteaptă puțin, până ce profesorul „merge să lase nișe hârtii”, vor primi 2 bezele. Bineînțeles, faptul că profesorul trebuia să părăsească camera făcea parte din experiment.
Rezultatul studiului? Aproximativ o treime dintre copii au mâncat bezeaua pe loc, o treime au așteptat până la final, iar cealaltă treime s-a situat undeva la mijloc. Partea cea mai interesantă este însă faptul că experimentul nu s-a terminat chiar atunci, ci avea să mai continue câteva zeci de ani. Organizatorii acestuia au continuat să urmărească progresul tinerilor în viață: cum s-au descurcat în școala primară, la liceu ori facultate, dacă erau mai sociali și se înțelegeau bine cu cei din jurul lor, simplu spus, cât de „bine” le mergea în viață, atât personal cât și profesional.
Și aici vine partea cu adevărat interesantă: cu cât copii s-au descurcat mai bine să reziste tentației de a mânca pe loc bezeaua, cu atât mai bine s-au descurcat și mai târziu în viață. Cei care au așteptat până la final pentru a primi 2 bezele au avut note mai bune la școală, un abandon școlar mai mic, au intrat la universități mai de renume, au evoluat mai bine în carieră, au avut relații personale și căsătorii mai fericite decât cei care au mâncat bezeaua pe loc.
Poate am putea crede că acest studiu este o coincidență, dar acesta a fost repetat de multe ori de-a lungul timpului și rezultatul a fost mereu același: cei care au un auto-control mai bun, vor duce o viață mai fericită și împlinită. Cu alte cuvinte, perseverența, puterea de a ne concentra atenția pe un anumit scop este cel mai bun indicator de reușită.
Care sunt implicațiile acestui rezultat?
Acest studiu are implicații majore asupra modului în care vedem viața și cariera. Toate stereotipurile conform cărora IQ-ul, poziția socială, școala sau alte lucruri de genul sunt cele care ne determină succesul în viață devin nule, sau cel puțin au o importanță mult mai redusă decât ne imaginam.
Un alt studiu masiv, organizat în orașul Dunedine din Australia, a urmărit un număr de 1000 de copii (toți cei născuți într-un an), de la naștere și până la vârsta de 32 de ani. Rezultatul? Același ca și mai sus: nivelul de auto-control s-a dovedit a fi cel mai bun indicator pentru cât de bine s-au descurcat copii în viață.
Dar asta ne lasă cu o întrebare: și acum ce? Pur și simplu să testăm dacă putem rezista unei bezele (sau unei alte tentații) și în funcție de asta ne vom da seama dacă vom reuși în viață sau nu? Partea bună este că mâncatul bezelei nu e finalul, perseverența și auto-controlul se pot forma și educa în timp, dar printr-o altfel de educație.
Bun hai să facem o listă atunci cu toate materiile din școală care ne învață copiii să-și dezvolte această deprindere:
–
Din păcate cam asta este lista. Deși studiul a împlinit câteva zeci de ani, cumva am reușit să evităm rezultatele acestuia și să ne concentrăm pe ce știm mai bine: să antrenăm puterea de memorare a copiilor.
Și dincolo de asta, câți dintre noi, ca și părinți, sau ca și angajatori, ne-am ocupat de această deprindere crucială pentru evoluția copiilor sau colegilor noștri? Da, nu cred că ne regăsim prea mulți. Problema și mai mare este că, în mod constant, noi alegem să le oferim celorlalți recompensa imediată doar pentru că ne e mai ușor și nouă, pentru că astfel probabil ne vor lăsa „în pace”.
Astfel singurul lucru pe care îl facem este că îi obișnuim pe ceilalți să primească totul aici și acum. Din fericire, există o soluție.
Cum să devenim stăpânii emoțiilor noastre: intră în scenă amigdala
Amigdala este o bucățică mică din creierul nostru, de forma și dimensiunea unei migdale, care are rolul de a ne controla emoțiile și procesul decizional. Avem două amigdale, câte una în fiecare emisferă a creierului.
Cum funcționează aceasta? Sigur îți amintești un moment când ți s-a părut că vezi ceva cu colțul ochiului și ai tresărit, doar pentru ca mai târziu să realizezi că a fost doar perdeaua care se mișca sau pisica. Atunci a intrat amigdala în acțiune. Rolul ei, în cursul evoluției noastre, a fost de a ne asigura supraviețuirea. Practic, la cel mai mic semn de pericol aceasta se activează și ne induce starea de „luptă sau fugi”, sărind peste partea rațională a creierului. Când se apropie de tine un tigru, nu ai timp să te gândești „Off, dar ce exemplar frumos, și ce colți!”. Ai fugit sau ești mâncat.
De multe ori însă, la fel ca și în exemplul cu perdeaua sau pisica, aceasta poate da rateuri. În ziua de astăzi, aceste situații de „luptă sau fugi” s-au schimbat foarte mult. Chiar dacă avem norocul să fim feriți de tigri sau alte fiare sălbatice, amigdala încă își ia rolul în serios și se activează pentru a ne proteja. O face când i se pare că vede ceva periculos, dar de asemenea ea este de vină și de reacțiile spontane pe care mai târziu le regretăm.
Atunci când ne pierdem cumpătul fără să ne dăm seama de ce și ajungem să țipăm la copilul, soția sau colegul nostru de lucru, amigdala a intuit că suntem într-o situație periculoasă și ne-a introdus în starea de luptă, pentru a ne proteja. Doar că persoana la care ne-am răstit nu e un tigru, iar mai târziu ajungem să regretăm gestul.
Ei bine, partea bună este că această amigdală poate fi antrenată și prin exercițiu o putem controla. Primul moment în care ne controlăm amigdala, și deci emoțiile, îl reprezintă momentul când, copii fiind, reușim să ne controlăm instinctul de a ne înfrupta din desert imediat ce mama îl pune pe masă, până terminăm ce avem în farfurie. Și începând de la vârsta de 3 ani, ne tot antrenăm această amigdală. Deși ea în mod normal se excită foarte ușor și astfel ne determină la acțiune, dacă suntem conștienți de acest lucru o putem tempera, iar cu timpul devine din ce în ce mai ușor să facem acest lucru. Dar dacă nu facem acest lucru, rămânem sclavii emoțiilor și instinctelor noastre.
Cum rezistăm tentațiilor?
Revenind la experimentul cu bezeaua, copiii care au reușit la vârsta de 4 ani să se abțină de la a mânca bezeaua imediat pentru a primi două mai târziu, deci au dovedit puterea de a rezista unei plăceri apropiate pentru una mai mare în viitor, au fost cei care și-au dezvoltat deja abilitatea de a se auto-controla. Indiferent că era ceva genetic sau au crescut într-un mediu care încuraja acest lucru, această abilitate s-a dovedit a fi critică pentru viitorul lor.
Ani mai târziu, după ce s-au publicat rezultatele studiului și au fost confirmate și reconfirmate și de altele similare, câțiva dintre copiii care au făcut parte din studiu, adulți fiind acum, l-au căutat pe bătrânul profesor pentru a le spune cum s-au descurcat ei la test, nemaiamintindu-și. Dar acesta a refuzat să le spună, motivând că dacă aceștia ar afla cum s-au descurcat la test ar crede că succesul lor este predeterminat și n-ar fi făcut nimic să schimbe asta.
Dar, așa cum am menționat mai sus legat de amigdală, și cum au dovedit studiile ce au urmat experimentului, avem puterea de a ne îmbunătăți perseverența, auto-controlul și capacitatea de a amâna o recompensă imediată pentru una mai mare în viitor.
Și s-a dovedit că tot copiii care au rezistat ne-au arătat cel mai bun mod de a face asta.
Adevărul este că, dacă avem o tentație delicioasă în față, ne este imposibil să-i rezistăm. Copiii care priveau direct bezeaua au fost primii care au avut de suferit. Sau, mă rog, bezeaua a avut de suferit. Cei care au reușit să reziste tentației au fost cei care și-au mutat atenția în altă parte. Chiar dacă camera era goală și nu aveau unde să se uite, aceștia au început să cânte, inventau jocuri, vorbeau cu ei înșiși, orice pentru a-și distrage atenția de la bezea.
Cu alte cuvinte, nu putem rezista cu adevărat unei tentații, ci trebuie să ne mutăm atenția spre altceva. Deci, secretul rezistenței față de tentații e construirea unui mediu unde acestea sunt cât mai puține. Adică, dacă vrei să mânânci mai sănătos, momentul critic este când mergi la cumpărături și alegi ce pui în coș
S-a dovedit că avem de fapt 3 feluri de concentrare, și toate joacă un rol important în a rezista unei tentații.
Prima, concentrarea care ne ajută să rezistăm la primul imbold al tentației de a mânca bezeaua pe loc.
A doua, care ne ajută să ne mutăm concentrarea de pe recompensa imediată spre cea mai mare, dar care se află undeva în viitor.
Și cea de-a treia, cea care ne ajută să ne menținem atenția pe acest obiectiv mai îndepărat și să nu ne întoarcem la recompensa imediată.
Copiii care au reușit acest lucru în timpul experimentului au învățat aceste lucruri inconștient de la părinți și din interacțiunile pe care le-au avut cu mediul înconjurător. Dar ca și adulți putem fi conștienți de acest lucru și să lucrăm cu noi, să ne îmbunătățim această capacitate de auto-control.
Alocarea strategică a atenției, secretul rezistenței în fața tentațiilor.
Să ne gândim la toate „bezelele”, la toate tentațiile pe care le întâlnim zi de zi. Probabil și citind acest articol ai vrut să dai click pe notificarea de pe telefon care ți-a venit de pe Facebook sau să verifici în celălalt tab al browser-ului ce s-a mai întâmplat pe timeline (de parcă ar fi dispărut dacă verificai doar după ce citeai și distribuiai articolul). Zilnic în timp ce îndeplinim diferite sarcini, le întrerupem pentru a mai da un refresh pe același Facebook, doar pentru a vedea că nimic nu e nou, iar când ne întoarcem la sarcină toată concentrarea a dispărut și parcă ideile nu mai vin. Avem o infinitate de distracții în jurul nostru care ne fac puterea de concentrare praf.
Poate că nu ne pasă prea mult că nu ne putem concentra și nu ducem la îndeplinire taskul de la lucru la un nivel foarte ridicat, și așa nu ne prea place jobul. Dar să ne gândim mai bine la viața de zi cu zi și implicațiile pe care le are un astfel de comportament și întărirea obiceiului de a alege ce e aproape și acum, în dauna a ceva mai bun, dar mai îndepărtat.
De exemplu, poate că bezelele nu sunt foarte tentante pentru noi, dar încă o bucățică de ciocolată, sau un rând întreg, sună mult mai bine, chiar dacă ne-am propus că „de luni” avem grijă mai mare la ce mâncăm, pentru că deja cam e nevoie de o nouă gaură la curea, sau ne simțim vlăguiți de energie în mare parte a zilei.
Sau, deși ne-am propus ca de semestrul acesta să începem să studiem mai din timp, ca să nu mai ajungem iarăși în timpul examenelor să dormim doar 3 ore pe noapte, care știm că o să facă studiatul de 10 ori mai greu, totuși preferăm să ne uităm la încă un episod, sau un serial întreg.
Decizii mici, decizii mari, toate contribuie la întărirea comportamentelor. Și dacă ne antrenăm amigdala în a răspunde mereu cu da la recompensa imediată, fie că e vorba de o bucată de ciocolată, de răstitul la un coleg sau de sunatul unui iubit fără de care știm că ne-ar fi mai greu acum dar mult mai bine pe termen lung, practic ne programăm pentru a lua decizii proaste atunci când contează cu adevărat.
Vorba aceea, lanțurile obiceiurilor sunt prea ușoare pentru a fi simțite până ce sunt prea grele pentru a fi rupte. E timpul ca măcar să reflectăm puțin la toate momentele în care am luat o decizie pentru că era mai ușoară pe termen scurt, dar pentru care am plătit pe termen lung și să vedem dacă într-adevăr e ceva ce ne place, ce ne dorim să se repete.
Odată ce ai devenit conștient de aceste lucruri, și îmi pare rău, dar dacă ai citit până aici ai devenit, e doar responsabilitatea ta de a-ți construi un mediu unde tentațiile sunt cât mai puține, iar când acestea nu pot fi evitate, să ne mutăm atenția pe plăcerea pe care ne-ar aduce-o acel rezultat pe termen lung.
Iar dacă ești părinte, ai cu atât o responsabilitate mai mare de a-i oferi copilului tău un mediu și un feedback care să-l ajute să-și cultive acest auto-control și această perseverență. Pentru că altfel, îl pregătești pentru a eșec în viață.
Comments
