Câinii: simple animale de companie sau barometre emoționale pe patru picioare?
Cred că nu-ți împărtășesc vreun mare secret atunci când îți spun că legătura dintre om și câine este una din cele mai vechi, profunde și puternice din câte există. De când cu primul lup suficient de curajos încât să se prindă că „afacerea” de-a sta pe lângă omul cavernelor îi pică fix cum trebuie, lăsându-se cu oase, relația asta a evoluat odată cu cele două specii, inspirând numeroase opere de artă, cărți, filme, și tot ce mai putea fi folosit ca o modalitate eficientă de a scoate-n evidență latura emoțională a acestei legături. Care, să fim sinceri, e una extrem de puternică.
În mod sigur știi despre ce vorbesc dacă ai un câine, de orice rasă, formă și mărime ar fi: te bucuri de fiecare dată când are un comportament pe care ți-l dorești sau îl aștepți de la el, și-ți vine să te urci pe pereți când vezi că nu se simte bine. Iar dacă ești indispus(ă), și câinele vine și-și lasă capul pe genunchii tăi sau se cuibărește lângă tine, îți vine foarte ușor să spui că înțelege prin ce treci.
Deși unii insistă pe ideea că asta ar însemna să-i atribui un pic cam multe comportamente umane prietenului tău patruped, să știi că oamenii de știință au început să fie tot mai interesați de capacitatea câinilor de a simți și reacționa la stările noastre emoționale, și au descoperit niște lucruri extrem de interesante, din care vreau, prin aceste rânduri, scrise din perspectiva unui tip care de copil a fost de-a dreptul fascinat de câini, să-ți împărtășesc vreo câteva. Parcă nu-i nimic mai fain decât momentul în care poți spune că un studiu științific confirmă ceea ce, în trecut, ar fi putut fi văzut drept un mod profund subiectiv de a interpreta lucrurile, și după părerea mea, exact asta se întâmplă cu legătura dintre om și câine, privită din punct de vedere științific.
Pare incredibil, dar câinii chiar știu să citească. Oameni!
Se pare că revista Animal Cognition, care, așa cum îi spune și titlul, studiază capacitățile cognitive ale necuvântătoarelor, a făcut un studiu cu scopul de-a afla gradul de percepție a emoției umane de care câinii dispun. A rezultat că este mai probabil ca un câine să-și modifice comportamentul, devenind mai calm și mai supus, în funcție de starea unui om care plânge, decât de a unui om care, spre exemplu, fredonează o melodie.
Ceea ce spune multe despre cât de puternică a ajuns să fie intuiția acestor creaturi fascinante, și cât de mult am contribuit, ca specie, la dezvoltarea acestei intuiții. Iată, așadar, că omul poate, într-adevăr, să influențeze și în foarte bine lumea înconjurătoare,(oricâte jurnale de știri ne-ar arăta contrariul) iar relația noastră cu câinii ar trebui să ne fie exemplu în privința asta.
Cercetătorii de la Lincoln University, din Marea Britanie, și cei de la Universitatea din Sao Paulo, din Brazilia, au ajuns la concluzia că reacțiile câinilor la emoțiile noastre nu sunt simple comportamente învățate și dezvoltate prin repetiție. Studiile lor au concluzionat că procesul prin care câinii ajung să reacționeze la emoția umană, oricare ar fi ea, are loc în urma combinării informațiilor transmise în creierul lor de mai multe simțuri.
Cercetătorii au confruntat 17 câini cu situații emoționale umane pozitive (fericire sau chef de joacă) și negative (furie sau agresiune), exprimate prin poze și înregistrări audio. De fiecare dată, câinii au știut în ce mod să „răspundă” acestor emoții.
Și știi care-i partea super-tare? Niciunul dintre ei nu era familiarizat cu imaginea sau vocea persoanei care-i era prezentată. Și când te gândești că interpretarea unui text la prima vedere dă de furcă multor tineri pe la examene! Ia să luați exemplu de la „tipii” ăștia, ați auzit?
Și încă o chestie: cică eu sunt de-ăla care devorează cărți! Păi, în cazul ăsta, câinii mi-au cam dat-o la fileu: ei pot „citi” singurele ființe cu abilitatea de-a citi cărți. Tu, care citești rândurile astea, îți dai seama că dacă un câine ar putea vorbi, ar avea șanse mari să fie mai deștept ca tine, ca mine, și-așa mai departe? Bun, ar rămâne elementul esențial al instinctului, dar parcă avantajul lor asupra noastră ar fi mult mai mare. (Acum mă stric de râs imaginându-mi un câine vorbitor într-o poziție de șef pe la poliție sau reprezentant la resurse umane. Oare ne-ar mai trebui DNA?)
Ajutoare de încredere
Ăsta mic (sau asta mică) e „therapy dog” cu acte-n regulă, cu specializare pe liniștirea supraviețuitorilor dezastrelor. Vă dați seama c-a văzut oameni cu toate tipurile de stări emoționale instabile posibile. E unul din motivele pentru care apreciez câinii care fac treaba asta: știu s-o ia ca pe o muncă, fiindcă asta se așteaptă de la ei, și o fac cu ușurință fiindcă au fost pregătiți cu multă răbdare. Mai tari ca mulți oameni, zic!
Rolul câinilor în a sprijini recuperarea noastră fizică și emoțională în urma unor traume înnăscute sau dobândite este din ce în ce mai ușor recunoscut ca fiind esențial. Imaginea unui nevăzător însoțit de un câine este deja cunoscută tuturor, din documentare, filme, și chiar(mă bucur mult să văd asta!) emisiuni și reportaje de pe la noi. „Afară” (vorbă neaoșă), câinii au roluri terapeutice chiar mai complexe, practica vizitelor lor în spitale fiind ceva deloc ieșit din comun.
Din contră, e ceva extrem de apreciat, și sper s-o vedem aplicată și la noi la o scară mai mare(am auzit că există oameni care încep să miște lucrurile în direcția asta). S-ar putea să te surprindă (plăcut, sper), faptul că în spațiul anglofon, câinii sunt folosiți inclusiv în programe de tratament al dislexiei la copii. De ce? Pentru că ei nu corectează cu asprime poticnelile micilor beneficiari ai tratamentului, și în mod sigur nu le scad vreo notă atunci când încurcă vreo literă sau se-mpiedică de un cuvânt mai complicat. Pur și simplu stau liniștiți și le ascultă vocea, crezând că li se adresează.
Astfel,încrederea copiilor crește, ei neaflându-se într-un mediu care să-i preseze. Și totul se datorează prezenței câinelui, care, prin calmul său, încurajează tacit progresul puștilor. Câinii sunt foarte utili și-n cazul persoanelor cu autism, acestea dobândind cu mai mare ușurință abilități de comunicare în prezența lor. E plin Youtube-ul de filmulețe cu copii cu tulburări din spectrul autist ale căror vieți sunt semnificativ schimbate de câinii dresați pentru a-i ajuta.
Cesar „The Dog Whisperer” Millan, un tip care-a înțeles cum stă treaba cu câinii, oamenii și emoțiile
Când vine vorba de experți în comportamentul canin, numele care-mi vine imediat în minte este al lui Cesar Millan. Celebrul mexican minion (nu, nu ca ăia ce i-au adus lui Pharrell un Oscar) și grizonant pare că vorbește pe limba câinilor. Indiferent de mărime, rasă sau problemă, dac-ai văzut emisiunile ce-l au ca și protagonist, știi că reușește să-i transforme în câinii ideali. El spune că reabilitează câini și dresează oameni, ceea ce, având în vedere pasiunea tipului pentru pitbulli, cred că-i adevărat. Ce-i chiar interesant e că omul nu s-a gândit inițial la cariera care l-a făcut vedetă și autor de cărți care-au ajuns bestseller New York Times.
Prima lui meserie a fost cea de stilist canin, iar dificultatea de a lucra cu unii dintre clienți( perfect normală la câte figuri au mai toate pufoșeniile de salon în cap), l-a motivat să încerce s-ajungă la miezul problemei. Partea spectaculoasă e că nenea ăsta nu are studii de specialitate. Este autodidact, învățând prin experiență tot ce știe. Cred că nu prea poți găsi ceva mai tare decât un om care reușește să ajute alți oameni (și animalele lor de companie), doar prin ceea ce a învățat singur. Îți dai seama cum e să treci granița fără viză ca să ajungi în America, să lucrezi într-un salon pentru câini, iar după ceva vreme, când îți deschizi primul centru de psihologie canină, să te caute…Jada Pinkett, soția lui Will Smith?! Tre’ să te simți grozav!
Cu „energie calmă, asertivă”, și cu celebrul sunet „Shh!”(pe care, apropo, a început să-l folosească după ce și-a amintit că a fost folosit pe el însuși, chiar de mama lui), Cesar a reușit să mă convingă(și nu doar pe mine), că nu e atât de greu să înțelegi câinii. Iar cine s-a temut vreodată de pitbulli, ar trebui să-l vadă pe Daddy, uriașul care i-a fost „sidekick” multă vreme lui Cesar, și pe Junior, superbul exemplar gri din aceeași rasă. Despre câinii ăia s-ar putea spune multe, însă nu c-ar putea vreodată să ajungă mașini de ucis(stereotip comun, deja obosit, despre pitbulli). Ia uite-i aici! Păi ăștia-s câini de luptă?
Câinii ne-au fost alături atâta timp, că avem impresia că îi cunoaștem ca pe propriul buzunar. De-a lungul timpului, am trecut prin multe alături de ei, și datorită lor. Dacă mă întrebi pe mine, o să-ți spun că deși nu facem parte din același regn, câinii sunt cei care ne pot fi „elevi” și „profesori” în același timp. Care-i lecția pe care le-o putem da, și în același timp pe care-o putem învăța de la ei? Ei bine, una esențială: cum să ne bucurăm să facem parte din aceeași lume.
Comments
